miercuri, 5 noiembrie 2008

STUDIU DE CAZ LA LIMBA SI LITERATURA ROMANA



DIMENSIUNEA RELIGIOASA A EXISTENTEI



PLAN:

1. Introducere:evolutia,caracterul si importanta literaturii religioase romanesti pana in secolul al XVII-lea;apartenenta textelor religioase la literatura,aparitia traducerilor,aparitia tipariturilor,cei mai importanti reprezentanti ai literaturii de cult,constiinta estetica.

2.Coresi- viata si opera,propagarea cartii in limba romana, epoca lui Coresi,folosirea graiului muntenesc si importanta acestuia in formarea limbii romane literare,iotacizarea verbelor.

3.Varlaam- viata si opera,importanta Cazaniei in biserici,stilul de factura populara impus de acesta in operele sale,figurile de constructie de care se foloseste, procedeele stilistice introduse.

4.Dosoftei- viata si opera,stilul abordat in operele sale,comparatia sa cu Eminescu,Arghezi si Ion Barbu, cunoasterea limbilor,elemente de versificatie, importanta operelor sale in biserici,psalmii biblici.

5.Antim Ivireanul- viata si opera, originea, reintroducerea retoricii clasice,intruziunile barocului,amprenta stilistica,preteritia,folosirea figurilor retorice clasice simple.

6. Concluzii si idei personale.


DIMENSIUNEA RELIGIOASĂ A EXISTENŢEI

In secolul al XVI-lea, cand limba slavona era pentru poporul nostru ceea ce fusese limba latina pentru popoarele din Occident la inceputurile evului mediu, carturarii nostri si-au manifestat simtirea si cugetarea in formele limbii slavone.In aceasta limba s-a inceput la curtea lui Stefan cel Mare istoriografia si in aceasta limba s-au scris si “Invataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Teodosie”.Dar aceasta limba era o limba straina, neinteleasa de masele adanci ale poporului, s-a simtit astfel nevoia de a consemna in scris limba materna.
Literatura noastra veche a evoluat in conditii cu totul deosebite de cele in care s-au dezvoltat marile literaturi in occident. In occident traducerea bibliei si a cartilor sfinte a fost precedata de o perioada lunde de 3-4 veacuri, in care perioada a inflorit literatura profana in limba nationala. Limba litarara in occidenta s-a slefuit deci in creatiile literare a jongleurilor, trubadurilor si scriitorilor profani. Cu totul altfel se prezinta lucrurile la noi. Limba scrisa apare la noi intai in scripturile sfinte si se formeaza, ca limba litarara in textele religioase pana in a doua jumatate a secolului al XVII-lea cand apare istografia moldoveneasca in limba nationala. Dar chiar dupa aparitia cronicilor, singurele carti care se tiparesc la noi si se raspandesc peste toate tinuturile romanesti, mentionand unitatea credintei si a graiului, sunt textele sfinte. Cronicile s-au raspundit pe o raza mai restransa si numai prin copii manuscrise.
Literatura religioasa, canonica si aprocrifa, a format astfel in primele veacuri sungura hrana intelectuala a intregii societati. Ea a creat o mentalitate religioasa care se dezvaluie in toate manifestarile poporului: artistice, sociale, politice.
Sub influenta ideeilor puse in circulatie de reforme, maramuresenii, au pus, in sec al XV-lea temeliile literaturii romanesti, talmacind Sfintele Scripturi in graiul stramosesc. Traducerile lor raspandite in copii manuscrise au fost tiparite de catre diaconul targovistean Coresi in a doua jumatate a secolului ai XVI-lea. Textele maramuresene erau scrise intr-o limba noduroasa cu caractere arhaice si dialectale. Coresi a inlaturat, cat a putut, particularitatile arhaice si dialectale, transpunand textele in graiul muntean care se ridica astfel la rangul de limba literara. Textele lui Coresi au intrat la randul lor in mainile mitropolitului Varlaam si astfel de la Varlaam la Simeon Stefan, de la accestea la mitropolitul Dosoftei si in sfarsit pana la biblia lui Serban si pana la Antim Ivireanul, timp de doua veacuri si jumatate, a fost o continua elaborare a textelor sacre, o continua framantare de a gasi pentru cugetarea bibilica in forma nationala, nu numai cuvantul cel mai expresiv si cel mai precis, dar cuvantul care sa fie in acelasi timp inteles in toate tinuturile romanesti, “ca romanii nu graiesc in toate tarale intr-un chip”, iar cuvintele trebuie sa fie ca bani “ca banii aceea sunt buni, carii umbla in toate tarile, asa si cuvintele acelea sunt bune, carele le inteleg toti”. Dar prin aceasta necontenita framantare in cautarea cuvantului expresiv, cu rezonanta in toate cuprinsurile romanesti, in aflarea unui ritm amonios la care sa poata fi adaptata melodia bizantina, acolo unde o cereau necesitatile liturgice, s-a creat limba noastra literara.
“A taia latura religioasa din istoria literaturii romanesti inseamna a renunta la cunoasterea trasaturii celei mai caracteristice din cultura noastra veche si la una din fetele ei de glorie”(N. Cartojan).
Pana in a doua jumatate a veacului al XVIII-lea, literatura romaneasca este in intregime opera clerului si poarta, in alcatuirea ei, o trasatura adanc religioasa.
Pe la jumatatea secolului al XVII-lea se petrece insa o schimbare in dezvoltarea culturii noastre in urma prefacerilor, boierimea a ajuns intr-o situatie materiala prospera, care a ajutat-o sa ocupe un loc proeminent in viata politica si culturala a neamului. Dar din pricina luptelor ce se dadeau in jurul tronului, ea era adesea silita sa emigreze catre adaposturile de cultura din centrul si rasaritul european, care stateau in legatura cu apusul. Prin aceste emigrari s-a deschis pentru cultura romaneasca, inchisa pana atunci, in formele stramte si rigide ale slavonismului si ortodoxiei, o fereastra prin care a napadit aerul proaspat al civilizatiei occidentale.
Contactul acesta cultural sa facut mai intens in Constantinopol si in Polonia. Apropierea de miscarea umanista a Poloniei a inviorat viata literara a Moldovei, dand nastere istoriografiei nationale; in mediul cosmopolit al Constantinopolului s-au format scriitori ca Dimitrie Cantemir Stolnicul Constantin Cantacuzino si inaintea lor Nicolaie Milescu, contemporanul lui Dosoftei si sprijinitorul moldovenilor la curtea tarilor.


CORESI SI PROPAGAREA CARTII IN LIMBA ROMANA


Cele mai numeroase si cele mai importante pentru formarea limbii literare romanesti,intrucat ele au fost multiplicate prin tipar,sunt,fara indoiala,cartile transpuse in romaneste sau revazute,dupa traducerile si manuscrisurile mai vechi,de "popii" si "dascalii" romani din Brasov,care la biserica Sf. Nicolae din Schei,zidita cu ajutorul lui Neagoe Basarab,au deschis si cea mai veche scoala cu limba de predare romana si au desfasurat o intensa activitate pentru propagarea cartii in limba romana.Acesti carturari oraseni,exponenti ai clerului din gradele inferioare si ai "intelectualitatii" marunte a vremii, au fost castigati de ideea cartilor pe rmaneste,cu care a venit Reforma,si s'au nutrit din entuziasmul cultural al cetatii.Pentru ei,colaborarea cu oficialitatea saseasca in tiparirea de carti romanesti apare ca un lucru folositor atata vreme cat nu urmarea lezarea dogmei ortodoxe insasi.Interventia lor in redactarea "Catehismului" din 1559,astfel incat sa nu contrazica flagrant invatatura ortodoxa,pare dovedita.Dupa un scurt episod prozelitist esuat,oficialitatea saseasca incepe,de altfel,sa considere tiparirea cartilor romanesti mai curand o afacere comerciala,menita a da de lucru fabricii de hartie locale ai a aduce castiguri in cazul unor anumite investitii.Acest fapt inlesneste o atmosfera de colaborare,in care locul principal il detine activitatea Diaconului Coresi.
Tipografia acestuia de la Brasov nu mai este intreprinderea oficiala domneasca,instrument al culturii feudale controlat de ea,ci proprietatea unui mestesugar,cleric marunt,el insusi om al "timpurilor noi", a deschis asadar mesajului cultural si social ai Reformei,iar ca patron de intreprindere- oarecum indiferent la continutul cartilor pe care le tiparea pe bani.El vine la Brasov fiindca acesta era un centru de comert si un punct de intalnire al romanilor de peste tot si aici tipareste carti de toate nuantele,comandate de reprezentantii mai tuturor curentelor ce se impleteau si se confruntau in vremea aceea.Intre 1559-1581 din presa lui Coresi apar nu mai putin de 9 carti in limba romana:Intrebarea crestineasca(1559),Tetraevanghelul(1561),Faptele Apostolilor(1563),Talcul Evangheliei cu Molitvelnicului in anexa,ambele de evidenta factura calvina.(cca 1564),Liturghierul (1570),Pravalia(fara datare exacta)si,in sfarsit,Carte cu invatatura (1581),cunoscuta si sub numele de Cazania a II-a.acestora li se adauga 11 tiparituri salavone intre 1557 si 1583.Se poate vedea de aici ca dstinele tiparului chiliric la romani inregistreaza o etapa noua in momentul in care intalnesc Reforma si spiritul evului odern:Coresi tipareste impreuna cu ucenicii sai intr-un sfet de veac de patru ori mai multe carti decat tiparisera ,la un loc,Macarie si Liubavici in patru decenii ,iar atmosfera in care se desfasoara toata aceasta activitate de raspandire a cartii slavone si de prefacere pe romaneste a cartilor fundamentale ale bisericii este tipica culturii orasenesti ,unde,odata cu ideile Reformei ,se face simtita si mentaloitatea mercantila a burgheziei.Diaconul Coresi,orodoxul venit din Tragoviste ,este prin situatia lui siociala un membru al acestei clase si el nu se jeneaza sa gireze in 1564 pe numele sau cartea"eretica" ce-i fusese comandata de nobilul calvin Forro Milklos.La randul sau , judele sas al Brasovului ,Lucas Hirschel,va finanta in 1581 o carte ,de data aceasta ortodoxa ,unde chiar din prefata erau atatcate invataturile propriei sale confesiuni!
Datorita operei realizate in Brasov cu ajutorul tipografiei lui acoresi ,ale carui carto se raspandesc pretutindeni ,cartea in limba romana inceteaza a mai fi ,in a doua jumatate a secolului al XVI-lea ,un fenomen sporadic pierdut in fundul unui sat ori in incinta vreunei manastiri ,si devine un adevarat cuyrent prin care se exprima interesele si aspiratiile unor paturi sociale noi si care este sustinut cu argumente ideologic-religioase ,chiar patriotice,profiland zorii unei metalitai noi .Epilogul "Psaltirii " romanesti din 1570 -documentil cel mai concis si mai patetic al aceste epoci- este o adevarata proclamatie catre toti romanii ,folosind intr-un mod neasteptat stilul hrisovelor voievodale: "Cu mila lui Dumnezeu ,daca vazuiu ca mai toate limbile au cuvantul lui Dumnezeu in limba (lor) numai nou rumaniin-avam .si Hristos zise,Matei 109,cine ceteste sa inteleaga; si Pavel apostolul inca scrie la Corinthu 155,ca intru beserica mai vratos cinci cuvinte cu intelesulu mieu sa graescu ca su alalati , sa invatu, decatu intunerecu de cuvinte neintelese intr-alte limbi ;inceputu-s-au a sescrie aceste sfinte psaltiri in luma lu fevruarie 6 zile si s-eu sfarsit in luna lui mai 27 in cetate in Brasovu. Va leato 7078(1570)."
Ridicarea limbii vorbite de popr la rangul de limba a culturii se transforma ,astel, datorita fortei de difuzare a cuvantului tiparit ,intr-un fenomen ireversibil ,care va sfarsii prina triumfa asupra slavoinei multiseculare .Cartea pe limba romanesca porneste din Brasov ca o solie noua inspre toate zarile si cucereste mintile luminate ale vremii ,incalzind cu graiul natal pe cei obligati sa apuce drumul strainatatii.Domnul moldovean Petru Schiopul ,care, desi stia tri limbi straine ,isi facea insemnarile proprii in limba romana ,plecand in exil a luat cu el carti romanesti.La moartea sa in Tirol ,facandu-se inventarul averii lasate ,au fost inregistrate cele doua "Psaltiri " romanesti si "Faptele apostolilor " .Luca Stroici,marele logofat al Moldovei ,numit de Hasdeu "parintele filologiei romane" ,pentru ca a scris cel dintai dintre romani "Tatal nostru" cu litere latine ,avea si el carti de-ale lui Coresi.Manastirea Ciolanul ,de langa buzau din 1570 s-a pastrat la Bistrita Craiovestilor din Oltenia .
De aici nu trebuia insa trasa concluzia ca exponentii traditiei culturale slavone au fost ei insisi implicati ori si-au dat concursul la transformarea limbii romane in vehicul al culturii in secolul al XVI-lea .Opera de traducere si tiparire a cartilor romanesti se desfasoara in acest secol mai curand in afara interesului si sprijinului feudalitatii si al inaltei ierarhii bisrticesti din Tara Romaneasca sau Moldova ,iar o initiativa a feudalilor maramureseni d eintriducere a limbii romane in biserica ramane ,pana la probe mai concludente ,o simpla ipoteza.
Ceea ce s-a petrecut ina doua jumatate a secolului al XVI-lea in Transilvania a fost ceva mai mult decat inlocuirea unei limbi de cultura straina cu limba poporului " a fost orientarea noua a fenomenului cultural in totalitatea lui,afirmarea in cultura a paturilor sociale -clerici marunti ,targoveti.carturari laici de prin sate-,carora pana atunci li se impusese veacuri la rand de cultura slavona dominanta a clasei stapanitoare ,Si este cat se poate de semnificativ ca in vreme ce aproape toate tipariturile slavone ale lui Coresi mentioneaza in epilog pe domnii si mitropolitii Tarii Romanesti ,din "porunca"(intelege subventia) carora s-au tiparit , nici una din cartile romanesti nu are asemenea patroni ,ci mentioneaza fie oficiali sasi ai Brasovului ,fie pe Coresi de unul singur ,ca un fel de editor al cartii romanesti pentru fratii sai de pretutindeni .Evident, in jurul lui Coresi au stat carturarii si populatia romaneasca brasoveana,ai carei negustori reprezentau una din realitatile importante ale vietii economice din vremea aceea.

EPOCA LUI CORESI

Dupa aceasta,tiparul romanesc inceteaza in Targoviste .pentru ca sa reapara mai tarziu la Brasov in 1556 ,cand, pe timpul lui Patrascu cel Bun ,intre 12 iunie 1556 si 14 ianuarie 1557 ,diaconul Coresi tipareste cu porinca lui Hanas Benkner,judele Brasovului ,un Octoih slavonesc .Cum a ajuns Coresi la Brasov nu putem sti. Probabilca Hanas Benkner ,care intemeiase cu 10 ani maiinainte prima fabrica de hartie,in nazuinta de a-si desface marfa, il adusese pe Coresi cu tipografia lui acolo .pentru ca sa inceapa publicarea cartilor de slujba necesare bisericilor romanesti din Principate . Prefata pe care a reprodus-o d-l Mazilu -intr-un articol critic despre Coresi- invedereaza oarecum aceasta intentie, caci alaturi de H.,Benkner <> caruia ne spune ca tipareste cartea,pomeneste si pe domnii Principatelor noastre : <>.
Aceasta carte -prima tiparitura soresiana la Brasov ,despre care ne-a data lamuriri interesante regretatul Bianu,intr-o notita publicata in "Analele Academiei Romane",(1909-1910 volumul XXXII)- contine un epilog in care ni se spune ca a fost tiparita din porunca lui Benkner de catre Oprea Logofatul si Diaconu Coresi .Ultima fiind citat in al doilea rand <<>>, este dupa cum se pare ,ucenicul lui Oprea Logofatul ,care precum spuneam si dupa cum se constata din epilogul Apostolului slavonesc tiparit la Targoviste in 1547 .era la randul lui .dicipolul lui Dimitrie Liubavici ,pribeagul sarb<>,cum se numeste el insusi in epilog.
Astfel se stabileste in chip documentar ca diaconul Coresi si-a invatat mestesuguk tiparului de la ucenicii -poate chiar de la calugarii sarbi,- care, expatriati in imprejurari vitrege ,au adus in tarile noastee buchiile de tipar ,lucrate in Venetia.
CORESI. Figura Diaconului Coresi,incepatorul cartii romanesti tiparite,desi a fost in timpul din urma obiectul a numeroase studii ,articole si polemici .ne este inca putin cunoscuta.
Numele lui ,care suna azi asa de exotic in onomastica romaneasca ,a fost pus de mult - de Alex. Odobescu chiar- in legatura cu familia lui Coressios din Chios ,care a dat medici ca Ioan Coressios din Chios ,din a doua jumatate a secolului al XVI-lea ,scriitori de seama ca Gheorghe Coressios de la inceputul secolului al XVII-lea, negustori ca Anton ,Gheorghe si Ioan (Dziani) Coressi , care aveau afaceri comerciale cu Lwowul polon.
Ce legaturi au fost- daca exista vreun- intre Coresi al nostru si omonimii sai,greci, originari din Chios ,nu putem sti,fiindca documentele timpului nu ne ingaduie sa facem nici o conjectura.
Fapt este ca in actele si documentele romanesti din secolul al XVI-lea apar mai multi Coresi.Astfel intre anii 1527-1544 se pomeneste de un Coresi <>, sau Coresi <>,sau Coresi <>, care scrie o serie de acte intre 1527 si 1538 in Bucuresti si Targoviste, cetatile de scaun ale Tarii Romanesti .
Alte documente posterioare vorbesc despre de Coresi logofatul in Miroslavesti,<>, care apare pentru intaiasi data pe la 15600,intr-un act de la manastirea Tismana .Il gasim mai tarziu in 1568, scriind acte la Bucuresti .Se pare ca era un om instarit ,caci Alexandru Voda ,fiul lui Mircea Ciobanu ,ii intareste in 2572, in <>, mosiile Barcanesti si Vladulesi ,parti de pamant in Rusi ,Popesti ,Branistor ,Urlati ,Leontesti si Brosteni. Din cateva acte ,aflam ca avea un nas cu numele de Barbu ,ca tinea in casatorie pe Diica ,fiica lui Bunea si sora lui Stoica Jeleaza,si ca avea mai multe cumnate:Stana Neasca,Dobra si Maria ,in satul Bracanesti ,ale caror parti de mosie le cumparase pe la 1567.El a avut un fiu ,pe logofatul Bunea.
Amintesc aceste date intr'adins,pentru ca din ele se poate vedea ca acesti Coresi -chiar daca ar fi fost la origine straini ,totusi ,prin casatorii si inrudiri ,intrasera in randul pamantenilor.
O jumatate de an dupa tiparirea Octoihului slavonesc la Brasov ,Coresi apare la Targoviste ,unde incepe la 8 iulie 1557 ,in timpul domniei lui Patrascu cel Bun ,un Triod-Penticostar,pe care il mantuie insa de tiparit tocmai dupa moartea lui Patrascu,in vara anului urmator,1 iului 1558,sub Mircea Ciobanul .
Apoi Coresi se stramuta din nou la Brasov ,unde il gasim in 1559 si unde,in decurs de mai bine de 20 de ani .el tipareste in limba romana cartile fumdamentale ale bisericii ,sub impulsiunea noului curent de reforma pornit de Luther.



MITROPOLITUL VARLAAM

In activitatea sa culturara Vasile Lupu fu secondat de catre mitropolitul Varlaam, un carturar distins din acea epoca. Ca scriitor , mitropolitul Varlaam se remarca prin claritatea si plasticitatea limbii pe care el si-o formeaza in regiunea Neamtului. Mitropolitul Varlaam, ca toti carturarii epocii, cunostea bine si limba slava bisericeasca si, probabil, si limba rusa. Prin activitatea sa carturareasca, mitropolitul Varlaam deschide sirul traducerilor in limba romana a unui numar mare de carti religioase, care umplu sec al XVII-lea si, al XVIII-lea. Desigur, aceste carti astazi au un interes pur stiintific. Ele insa contribuie la dezvoltatrea limbii literare romanesti. Limba romana in aceste traduceri capata putere de expresivitate pe care noi n-o gasim in sec. al XVI-lea. Ea gaseste o larga raspindire printre carturari. Cea dintii traducere a mitropolitului Varlaam este Leastvita (Scara) lui Ioan Scarariul traducere ce n-a vazut lumina tiparului. Opera lui I.Scarariul, scriitorul bisericesc din sec. al VII-lea, este un fel de manual de viata calugareasca, care este compus din 30 de cuvintari, ce corespund la 30 de trepte ale perfectionarii sufletesti ale calugarilor. Este o scriere ascetica, foarte apreciata de catre calugari, scriere ce nu este lipsita si de unele calitati literare. Probabil ca la manastirea Secu, mitropolitul Varlaam incepe traducerea vestitei lui Cazanii, care este o traducere in romana a Evangheliei invatatoare a patriarhului Constantinopolului Callist. Cazania lui Varlaam contine in totul 74 de predici la dumineci si sarbatori mai insemnate. Valoarea literara a acestor predici consta in limba lor, care capata o putere de expunere, de mladiere noua. In textul Cazaniei se gasesc pasaje de o rara frumusete, cum sunt cele din Invataturile lui Neagoe Basarab; de exemplu: “Asementea noastra iaste lumina si ochiul trupului, si daca se intuneca mentea cu ginduri de pacate si cu pohtele lumii acesteia, atunci si trupul si sufletul iaste intunecat. “ Cazania mitropolitului Varlaam a avut o influienta extrem de mare asupra vietii spirituale si religioase a poporului romanesc. Tiparita intr-un numar mare de exemplare, cartea se raspindeste in toate colturile locuite de romani. Prin continutul ei ortodox, prin simplicitatea expunerii si prin vigoarea limbii , ea se impune si cetitorilor de rind, nu numai bisericii. O buna parte din predicile mitropolitului Varlaam intra in colectia de predicicare apare la Alba-Iulia in a. 1699, sub denumirea de Chiriacodromion. Mitropolitul Varlaam a mai lasat o lucrare, si anume Raspunsurile lui la catehismul calvinesc. Varlaam, in aceasta mica lucrare polemica ce apare in a. 1645, combate invataturile lui Calvin, socotindu-i pe calvinisti mai primejdiosi decit “paginii, turcii si tatarii”.

MITROPOLITUL DOSOFTEIU (1624-1693)

Pe la jumatatea secolului XVIII-lea,insusi Mitropolitul Tarii Romanesti constata necunosterea limbii slavone de catre cler, care totusi, prin puterea traditiei dainuia in bisericile noastre si ca,prin aceasta cauza, oficierea cultului divin se facea anevoie.O inviorare a culturii slavone nu mai era cu putinta in tarile noastre,deoarece in sudul dunarean, oprimat sub apasarea turceasca, focarele de carturarie slava se stinsesera.La aceasta raspantie din viata bisericii noastre se iveste marele Mitropolit Dosofteiu,pe numele mirenesc de Dimitrie Barila. Acesta,adapandu-se din izvoarele autentice ale ortodoxiei,incepe munca grea pentru introducerea limbii nationale in biserica.
Neculce,care era copil pe vremea cand Dosofteiu oficia serviciul divin din mitropolia Moldovei, cu acea prestanta pe care i-o admirau chiar regale si nobilimea polona, ne-a lasat despre el urmatorul portert: “Acest dosofteiu Mitropolitul nu era om prost de felul lui;era de neam de mazil, prea invatat; multe limbi stia:elineste, latineste, slavoneste si altele.Adanc din carti graia si deplin si bland ca un miel; in tara noastra pre aceste vremi nu se afla om ca acela”.
Din cercetarea mai atenta a operei lui Dosofteiu se vede cat de indreptatita este afirmatia lui Neculce:” multe limbi stia”. In afara de limba slavona in care oficia serviciul divin,el mai cunostea bine limba greaca dupa cum dovedeste utilizarea de izvoare grecesti in operele sale. De alta parte, reproducea in Parimii(1683) a unor versuri latine despre Sibila Eritreea, traduse apoi in stihuri romanesti, precum si numeroase citate latine din operele sale, transcrise in caractere chirilice, fiindca nu avea literele respective, aduc o proba ca el cunoaste si limba latina. La cunoasterea limbilor vechi-slava, greaca si latina- trebuieste adaugata si polona. Intr-o notita din “Psaltire in versuri” ne spune textual: <> ,iar, pe de alta parte, pe marginea unei carti vechi, adauga lamuriri in limba polona. Cunostintele lui in aceasta limba erau, se pare, destul de inaintate, fiindca intr-un rand, in “Parimii”, se incumeta chiar sa traduca, in stihuri polone.versurile latine despre Sibila Eritreea, care a prezis nasterea Mantuitorului. E probabil ca in exilul lui de la Starj sa fi invatat si limba ucraineana.
Aceasta minte poliglota avea si o adancita cultura teologica si profana, dupa cum se vede din numeroasele note si comentarii de ordin teologic, istoric, geographic si etnografic, imprastiate in traducerile sale(mai ales in “Psaltire in versuri”)
Justificarea traducerilor lui Dosoftei este identical cu aceea a lui Coresi si a lui Varlaam.El arata ca:” in biserica mai voia mi-i cinci cuvinte cu mintea sa graiesc ca si pre altii sa-nvat, decat zeace mii de cuvinte intr-alta limba” si constata ca in tara nu se mai cunoaste limba slavona:” ca si acea putina sarbie ce o invata de-n-telegea,inca s-au parasit...”.
Unii istorici considerau ca era originar din Grecia, altii au presupus ca era ucrainean; azi avem motive temeinice sa credem ca era roman macedonean. Lacea si D. Gazdaru, care au studiat lexical lui, au semnalat unele cuvinte care nu se gasesc decat la aromani.
Parintii si familia lui, de asemenea, poarta nume intr-adevar neobisnuite in celelalte tinuturi romanesti. Tatal se numea, dupa cum aflam dintr-o insemnare publicata de Hasdeu in “Arhiva istorica”, Leontar, bunicul Barila, mama Misira. De alta parte, una din matusile sale se numea Stanca, un nume asa des intalnit in onomastica noastra.
Dintr-o scrisoare adresata Patriarhului Moscovei, aflam ca Dosofteiu era inrudit cu familia Kiriac Papara din Lemberg, originara, se pare, din Ianina.In Lemberg, se afla pe vremea aceea, grupata in jurul bisericii ortodoxe, o insemnata colonie greceasca, intre care erau desigur trecuti si moldovenii si romanii macedoneni. Numele de familie Papara se intalneste azi la romanii sud-dunareni.De altfel o familie Papara-poate o ramura a celei stabilite in Lwow-se intalneste in documentele moldovenesti, inca din vremea lui Stefan cel Mare, care intareste drepturile lui Mihail Papara si ale sotiei sale asupra “mosiilor stramosesti”. Legaturile de rudenie stransa ale lui Dosofteiu cu familia Papara din Lwow lasa deschisa ipoteza ca Dosofteiu si-a petrecut copilaria in Polonia, unde si-ar fi asezat temelia studiilor sale( poate in scoala” Fratiei ortodoxe” din Lwow, pe care o gasim intr-un rand, impreuna cu intreaga comunitate, sub epitropia rudei sale Kiriar Papara. In aceasta scoala, reorganizata de Petru Movila, se predau pe langa limba slava bisericeasca si polona si limbile clasice: greaca si latina; iar dintre disciplinele profane: retorica si poezia.
In 1624, la varsta de 25 de ani, il gasim printer umilii manahi care isi inchinau vremea studiului, in linistea manastirii Probota.De aici se inalta repede: in 1658,la varsta de 34 de ani, este ales episcope de Husi; un an mai tarziu, este stramutat ca episcope la Roman si in 1671,in a doua domnie a lui Duca-Voda, e ales Mitropolit al Moldovei.
Noul mitropilit avea in urma lui o munca grea pe taramul culturii si venea cu intentia de a reinvia activitatea carturareasca din epoca lui Vasile Lupu. Tipografia, care fusese instalata in manastirea Trei Sfetitele de Vasile Lupu, se ruinase,si Dosofteiu, care tradusese “Psaltirea in versuri”, s-a vazut nevoit sa trimita manuscrisul in Polonia, la manastirea ruteana din Uniev, ca sa-l vada tiparit.Vremurile nu erau insa atunci prielnice pentru activitatea cultural.
In lupta deschisa intre poloni si turci, in jurul cetatii Hotinului,Petriceicu Voda, intelegandu-se cu domnul muntean, trece de partea polonilor. Turcii sunt infranti iar Petriceicu e silit sa fuga in Polonia, dinaintea lui Dumitrascu Cantacuzino,adus de turci. Alaturi de Petriceicu pleaca in exil si Mitropolitul Dosofteiu, care se amestecase in politica tarii, tinand cu polonii. Intorcandu-se insa din Polonia la inceputul anului 1675, este inchis in manastirea Sf. Sava din Iasi,de unde, eliberandu-se curand, recapata increderea Domnului si este reinstalat in scaunul metropolitan.
De aici inainte Mitropolitul Dosofteiu renunta la lupta politica si-si inchina toate puterile intereselor culturale ale tarii. El incearca sa reface tipografia lui Vasile Lupu, punand, dupa I. Bianu, sa se toarne din nou matrite, dupa P. Panaitescu, aducand material nou tipografic de la manastirea din Uniew, impreuna cu tipograful Vasile Stadnicki, probabil o ruda a lui Simion Stadnicki, seful tipografiei din Uniew. In aceasta tipografie a aparut, la 1679, “Liturghierul” lui Dosofteiu. Dar literele turnate erau greoaie si urate. Trebuia sa caute in alta parte materialul necesar pentru a pune la punct tipografia ruinata. Imprejurarile prielnice se ivira curand. In 1679, turcii cucerisera Ucraina si oferise Domnului moldovean, Gh. Duca- venit pentru a treia oara in domnie- sarcina de a o administra si de a le mijloci pacea cu rusii. In acest scop, Gh. Duca trimite o solie la Moscova, careia-I incredinteaza si Dosofteiu doua scrisori: una catre Nicolae Milescu; alta direct catre Patriahul Ioachim, rugandu-l sa-I trimita –prin solul moldovean, capitanul Ionascu Bilevici – un teasc de tipografie si slovele necesare cu care sa poata tipari cartile traduse de el din limba greaca si din cea slavona. Rezultatul a intrecut asteptarile, fiindca patriahul ii trimite impreuna cu o tipografie completa- prin care putea sa-si realizeze straduinta de a inzestra bisericile tarii cu textele necesare serviciului divin- si o scrisoare care vadeste stima de care se bucura Dosofteiu intre contemporani: “A binevoit Domnul Dumnezeu a aseza ierarh intelept oamneilor sai …pe Prea Sfitirea Ta, care-I pasti bine printr-o inteleapta harmuire ,ca si mai departe de noi a patruns obsteasca lauda pentru a Ta urmare in Hristos…Am aflat stralucita Ta evlavie catre Domnul Dumnezeu si ravna cea dumnezeiasca si fierbinte ce o ai in lucrurile tale ortodoxe si sincera Ta ingrijire pentru turma incredintata Tie.”
Cu materialul adus in Moscova, Mitroplitul Dosofteiu reface tipografia lui Vasile Lupu si ,intr-un rastimp de relative liniste si pace, el se asaza pe lucru, punand sub tipar cartile traduse, care asteptau de multa vreme sa vada lumina.
In epoca lui Matei Basarab si Vasile Lupu din ciclul cartilor obisnuite in biserica,abia se tiparisera”Cazaniile” care tineau locul predicilor si care se citesc la sfarsitul serviciului divin.Dintre cartile de ritual, numai in Muntenia se tiparisera trei- Pogribania, Mystirio si Tarnoisania bisericilor- cu indicatiile tipicului, adica cu lamurilile ce sse dau preotului la chipul cum trebuie sa slujeasca in romaneste, dar cu rugaciunea in slavona.
Din nenorocire si acest pas timid inainte a fost impiedicat prin zbuciumul vremurilor ce au urmat si in care tipografia lui Matei Basarab si cea a lui Vasile Lupu fusesera ruinate.Urcandu-se pe scuanul metropolitan al Moldovei, Dosofteiu , calugar de o larga cultura ortoxa , intemeiat pe sensul intim al Sfintelor Scripturi, introduce cu curaj, douazeci de ani mai tarziu, in biserica Moldvei , marea Reforma a natonalizarii serviciului divin.La doi ani abia dup ace fusese ales mitropolit , el daruise – cum spune insusi – limbii romanesti “Psaltirea “ talmacita in versuri si tiparita la manastirea Uniew din Polonia. In acelasi an ,1673, tipareste tot in romaneste si tot la Uniew , “Acatistul Nascatoarei de Dumnezeu”. In 1679, tupareste dumnezeiasca liturghie , retipartita si in 1683, si cuprinzand liturghia Sf. Vasile cel Mare si a Sf. Grigore Dialogul la care s-au mai adaugat slujbele obisnuite:la aducerea primelor fructe in biserica.la aria cea de paine , la culesul viilor, la blagoslovenia vinului in carma,la randuiala daniilor , la baglosovitul martisoarelor in duminica Floriilor.
In 1680 , Dosofteiu tipareste “Molitvenicul de ‘ntales”-adica pe intelesul tutoror,deci in limba romana- care cuprinde rugaciunile si sluja obisnuita la logodna , cununie ,botez, maslu si inmormantare.I 1683 ,ne da , ”Octoihul”, numit asa fiindca cuprinde cele 8 slujbe obisnuite duminica, fiecare pe un toc aparte. Este o opera imnografica, alcatuita in mare parte de Sf. Ioan Damsceanul pe la anul 735, in Manastirea Sfintei Sava, la care s-au adaugat apoi compozitiile calugarilor studiti si troparele impaatilor bizantini Leon al VI-lea cel Intelept si Constantin Porfirogenetul .
Motivele care l-au indemnat pe Dosofteiu sa traduca si sa tipareasca aceste carti se vad clar din prefetele lui: “Gradina incuiata si fantana pecetluita de… ce folosu-i? precum scrie acela marele si vestitul Potolomeiu, milostive si laminate Doamne. Caria noi, citim erminiile si talcovaniile sfintei Scripturi, aflam ca o zice pentru “inchisul intelesului, caruia o vedem in vremiile noastre, ca si pe aceea putina sarbie ce o invata de ‘ntelegea , inca s-au parasit in tara…”.
Este cel dintai mitropolit din principate care, incepand aceasta mare reforma de incetatenire a graiului stramosesc in altar, cauta sa convinga clerul din vremea sa ca oficierea cultului in limba inteleasa de masele adanci ale poporului, departe de a fi o ratacire in apele ereziilor, e dimpotriva in conformitate cu traditia Sfintelor Scripturi.
Dosoftei a mestesugit versuri intreaga sa viata, cu o rabdare si cu o placere aparte. El nu uita sa adauge ca a tradus cartea “cu multa truda si vreme-ndelungata, cum au putut mai frumos”, “ca sa poata trage hierea omului catre cetitul ei”.Aici este un inceput de argument estetic.Mazilu si Negrici sustin ca exista si o constiinta poetica la Dosoftei, care secatuieste toate izvoarele vii ale lumii spre a obtine o echivalenta romaneasca demna de originalul biblic. Pana la Budai-Deleanu si la Eminescu, nimeni nu mai face la noi un effort la fel de considerabil intru constituirea unei limbi poetice. Inainte de Dosoftei nu este, desigur, un gol, cum s-a vazut. Dar precarele incercari de versificare care l-au precedat nu-l explica si nu pot constitui o traditie.Cel mai mare merit al lui Dosoftei acesta si este: de a fi oferit in “Psaltire”, pe neasteptate, intaiul monument de limba poetica romaneasca. In acest scop, el a abuzat de toata cultura lui lingvistica, imprumutand si calchiind termini din cinci sau sase limbi; a creat, totodata, altii nemaiauziti, apeland la vorbirea si, poate, la poezia poporului, a silit cuvintele sa primeasca accentul trebuitor prozodiei lui pe cat de naive, pea tat de sofisticate; a supus topica unor distorsiuni care ne duc cu gandul la unii poeti din secolul XX, ca Ion Barbu, de exemplu; a organizat, in fine, un adevarat sistem de rime si a incercat mai multe cadente si mai multi metri decat gasim in toata poezia noastra de pana la romantism. Poate fi perfect justificabila banuiala lui E. Negrici ca “Dosoftei nu se conforma vocabularului psalmilor biblici, ci regulilor prozodice”, mai mult, ca e posobil ca varietatea de masuri sa se datoreze unor necesitati de rima (poietul taind versul exact acolo unde ii iesea si continuand cu lungimea respectiva). Chiar si imprejurarea ca prima traducerea psalmilor a realizat-o in proza, consacrand apoi transpuneri in stihuri unde ceniu de viata poate arata ca mitropolitul moldovean era un “obsedat al versificarii” (Mazilu, Ibidem). Nici dupa ce a incheiat “Psaltirea” nu s-a potolit. “Viata si petrecerea sfintilor”, tipariata ani buni mai tarziu, contine peste trei sute de stihuri epigramatice, intocmite dupa modelul mineelor grecesti, nu lipsite, unele, de gratii caligrafice orientale (“Antus ca rujea cea-nflorinta-n gradina, / S-au mutat in viata in lumea cea senina”). A tradus alte versuri din cronograful lui Matei Kigalas si asa mai departe. Un studio atent al versificatiei “Psaltirii” a dat a bia Mihai Dinu (1986). Capitolul lui Galdi (1971) fiind superficial, cu omisiuni si afirmatii pe care textul nu le verica, unele precizari sunt absolute necesare. Dincolo de chestiunea rimarii ”incorecte”, care este, desigur, o prejudecata a istoricilor literari, Dosoftei este un foarte indraznet cultivator de rime rare, din care unele nu vor fi incercate de nimeni pana la poietul “Luceafarului”. El rimeaza, astfel, verbe cu substantive sau cu adverbe, substantive cu adjective, numa proprii cu nume comune sau forme pronominale scurte atone cu alte categorii morfologice: strica/nemica, pucioasa/ groasa, de-as departa-ma /teama, as astepta-te/parte, slava/sava,satura-sa/masa, etc. Unele din aceste rime rezulta din dislocari ale topicii. Exemple de astfel de dislocari din ratiuni prozodice sunt cu sutele in “Psaltire” si in celelalte opere ale lui Dosoftei. Spicuesc doua: “Auzit-am veche/`Ntr-auz de ureche/Poveste trecuta” (psalmul 47) si “Lui singur mantuitor lumii Hristos duce/ Al sau cap Evtasia-n sabie cu dulce”(mineiul pentru Sfanta mucenica Evtasia). In general aceste dislocari sunt precedate de un enorm travaliu asupra corpului fonetic al cuvintelor (scurtate) si asupra regimului accentelor, din care se naste ritmul multiplu si savant al versurilor din “Psaltire”. S-a atras de curand atentia asupra acentuarii din motive strict prozodice (Dosoftei,1978, prefata lui Al. Andriescu), fapt comparabil cu teza lui M. Dinu despre rima ca sistem fonologic. Dosoftei aplica accentul acolo unde il cere versul (numai cate o data silaba accentuata coincide cu aceea din cuvantul originar). Unele versuri trebuie “scandate” cu ochii pe acest accent prozodic, daca vrem sa nu sfaramam cadenta gandita de poiet: “Le-am facul altora sa le faci cu cale” sau “Supt umbrariu cel svant, si cu cantari inalte”, sau: “ Acolo le vine toana”. Toate aceste originalitati devin, in fond perceptibile mai ales in structura ritmica a versurilor. Chiar daca unele din aceste ritmuri au fost identificate in modelul polonez al lui Kochanowske sau in anacreonticul grecesc, majoritatea reprezinta o sinteza proprie a poietului roman, cea dintai in care modelul folcloric autohton se simte, la randul lui, fara nicio greutate. In pofida multor neregularitati care fac indecitabila destulor versuri, baza ritmica a “Psaltiri” o dau incontestabil, hexasilabi trohaici (simpli sau dubli), care apar in 29 de psalmi, si octasilabii de asemenea trohaici (in 40). Si unii si altii sunt populari cel putin prin deprinderea urechii noastre, si nu intamplator i-a cules Pann ca pe niste cantece de stea. Sunt si cateva cadente accidentale la dosoftei, rezultat al nefixarii matritei in care poetul ar merita sa fie considerat un pioner: amfibrahi, tactili, anapesti si peoni.
Dar nu este la Dosoftei numai acest extraordinar efort tehnic, ci si o calitate deopotriva de extraordinara a scriiturii, pe o gama care cuprinde suavul, grotescu, delicatetia, viguarea, muzicalitatea, plasticitatea, solemnitatea, pamfletul, rugaciunea, sfiosul, plangearea ori bucuria. A strabate “Psaltirea” echivaleaza cu o calatorie printr-o tara a minunilor poetice.
O lamentatie a celui ce se simte parasit de Domnul este foarte in spiritul biblic, dar cu o concretete naivaa metaforelor care nu exista in cartea safanta.
Doua aspecte se cuvin relevate. Unul este ca Dosoftei are reprezentari destul de precise ale lucrurilor infatisate, fie ele din ordinea naturala, fizica, fie din aceea morala. Pedepsele poseda la el de obicei o plastica din care nu lipsesc amanuntele anatomice, duse pana in pragul fiziologiei decreptitudinii. In psalmul 57, avem cateva pilde in acest sens. Dumnzeu e solicitat sa certe pe pacatosi. Insa cum? Sa-i loveasca “peste falci”, francandu-le dintii, sa le ia puterea asa incat “sa se slabeasca din foale” si “arcul sa-si traga moale”, sa li se scurga toata vlaga, ca apa varsata in pamant. Acestea sunt defapt curate chinuri. Pentru discutia referitoare la baroc, este util sa atrag atentia ca fizicul ori corporalul se limiteaza totusi aici la ceea ce medievalii insusi retineau din trup.In psalmul 49, fapturile biblice de campie devin fiare silvestre, boii pasnici se prefac zimbri, care umbla totusi in cirezi, in vreme ce pasarile innegresc cerul.Cantitativul joaca aici rolul pe care-l va juca mai tarziu in natura lui Sadoveanu,domesticitatea fiind fabuloasa.Poetul dovedeste un talent iesit din comun in evocarea unor viziuni oribile si terifiante.Pedepsirea fiilor lui Efraim din psalmul 77 nu mai consta nici macar in niste chinuri ale trupului ori ale sufletului.Cosmosul intreg sufera o anomalie, o regresiune pe scara materiei.
O copie manuscrisa a “Psaltirii in versuri”-pastrata in biblioteca Academiei Romane- poarta semnatura lui Dosoftei ca episcop de Roman,dar din amrturia pe care ne-o da prefata textului tiparit in 1673, ca s-a implinit cu foarte mare osardie in cinci ani, rezulta ca Dosoftei a inceput sa lucreze la opera sa din 1668.Versiunea pastrata a manuscrisului din 1671 are o importanta aparte, fiindca, pusa in paralela cu textul tiparin in 1673, ne da posibilitatea de a urmari procesul de elaborare si creatie al Mitropolitului poet,care, nemultumit de prima redactie, revede necontenit textul, modifica uneori ritmul, corecteaza expresia,indreapta mereu,vesnic in cautarea unei forme mai clare si mai expresive.
Se stie ca ideea de a versifica psalmii si de a-i aseza pe melodii pentru a fi cantati in bisesrici, in reuniuni, in case, a pornit de la calvinistii francezi. Calvin insusi a versificat cativa psalmi dar cele mai frumoase versuri le-a dat poetul francez Clement Marot (1495-1544), care a versificat 50 psalmi. De la acestia s-au inspirat traducatorii din toate tarile pe unde a patruns reforma pana la marele poet polon Ioan Kochanowski, a carui opera publicata in 1577 si retiparita apoi in nenumarate editii – 15 pana in vremea lui Dosoftei a servit drept imbold pentru traducere si ca model pentru versificatia lui Dosoftei.
I.Bianu, publicand in 1887 psaltirea lui Dosofteiu a aratat ca structura versurilor mitropolitului moldovean este imitata dupa tesatura versurilor lui Kochanowski. Gasim la Dosoftei ritmica utilizata de poietul polon: lungimile de versuri ale modelului si succesiune rimelor - versuri perechi – (1 cu 2, 3 cu 4) alcatuiete totdeauna din cate 2 silabe (rime feminine).
Dosoftei a luat insa de la Kochanowski numai modelul formele de versificatie in general, caci in amanunte masura versurilor lui nu corespunde cu masura versurilor lui Kochanowski. Fondul traducerii a ramas neatins de influenta polona. Iata un exemplu desprins chiar din psalmul 1. Kochanowski spune, traducand ad litteram textul psaltirii: “sunt ca pleava care se murdareste pe pamant si pe care vantul o arunca unde vrea”. Dosoftei dezvolta imaginea in felul urmator: “Iara voi necuratii ca pleava/De sarg veti cunoaste-va isprava/ Cand s-a vantura dintr-arie pravul/ Va veti duce, cum se duce spravul;/ Si cu graul nu-ti cadea-n fatare”. Dupa cum se vede in marginile textului primitiv, el introduce o imagine noua, inprumutata din cadrul vetii agricole: aria. Cei pacatosi vor fi spulberati in vant ca pleava, ei vor cadea pe suprafata ariei (fatare), ca boabele de grau curat – imaginea sufletelor cinstite. Asemenea amplificari ale textului bibilic care nu se gasesc in Kochanowski, sunt dupa cum m-a convins o confrutante a textelor facute cu ajutorul lui Stefan Glixelli, fostul decan al universitatii polone din Wilno. De alta parte spunem ca Kochanowski, a dezvoltat si el textul autentic al psaltiri, folosindu-se intre altele de versiunea lui Buchanan. Pe cat ne-am putut incredinta din compararea textelor aceste amplificati ale lui Kochanowski, fie ca sunt luate din Buchanan nu se gasesc la Dosoftei. Pentru textul psaltiri Dosoftei, care era conducatorul ortodoxiei in moldova, s-a servit de textele autorizate ale bisericii moldovenesti: psaltirile slavone. Din aceastea a pastrat el si unele cuvinte, care nu par sa mai fi avut mare circulatie in limba vremii sale (rostul = gura, mazda = mita ).
Ca si Kochanowski, Dosoftei nu putea avea si el simt pentru exotismul oriental al poeziei biblice. Dar Dosoftei a simtit si el adanc in sufletul sau frumusetea eterna a cantecelor de adorare si umilinta ale poetului rege inaintea divinitatii, frumusete care a alinat lungul viacurilor omenirea in ceasurile ei de durere, si, vroind sa o impartaseasca conteporanilor sai moldoveni, a transpuso in cadrul vietii sociale a timpului si locului sau.
Alaturi de pasagii, se gasesc in traducerea lui Dosoftei imaginea neasteptate si sugestive, adaugate peste marginile textului biblic, adesea pentru nevoile constructiei metrice, care vadesc un suflet cu ochii deschisi spre frumusetile naturii.
Parerea regretatului Bianu ca ei n-au avut rasunet la noi, intru cat in cultul ortodox traditia nu le permitea sa fie introdusi si cantati in biserica trebuieste azi rectificata. Cata mangaiere in clipe de suferinta ori in ceasuri de meditatie religioasa au adus psalmii lui Dosoftei se vede din faptul ca dascalii si cantaretii anonimi au adaptat pentru unele bucati, melodie. Din nadejdea pusa de neobositul mitropolit moldovean de a da aripa versului romanesc poeziei vechi crestine, cativa psalmi au coborat astfel in sufletul poporului, amestecandu-se in cantarile si nazuintele lui.
A doua opera importanta din activitatea literara a mitropolitului Dosoftei dupa “Psaltirea in versuri” este colectia completa a “vetilor de sfinti”, care s-a imprimat in Iasi intre 1682-1686, cu tiparul adus din Moscova de la patriarhul Ioachim.
Marturia lui Dosoftei insusi din prefata operei, ca “a tradus de pre greceste si de pe sarbeste pre limba romaneasca” , se confirma. Opera este prelucrarea neogreaca a Mineelor bizantine, facuta si tiparita de Maximos Marguinos, episcopul Citerei care a trait intre 1549 -1602. In afara de Marguino s-a mai servit de originalele bizantine, editate si acestea in tipografia greceasca din Venetia a lui Gliykys. Pe alocuri unele amanunte istorice le-a scos din legendele hagiografice, care fusesera incorporate in cronografele bizantine ale lui Dorotei de Monenbasian si lui Matei Cigala. Si in sfarsit pentru unele nedumeriri in traducere, a urmat traditia textelor medio bulgare intrebuintate pe atunci in bisericile noastre.
Colectia vietilor de sfinti a mitropolitului Dosoftei cuprinde mai multe grupe de legende. O prima grupa, mai mica, e formata de legende referitoare la Mantuitor, la Familia Sfanta si la apostoli, mai toate extrase din Evangheile apocrife. A doua grupa mai mare, este formata din legendele martirilor si ale ascetilor.
Se cunos prigonirile groaznice pe care le-au avut de indurat crestinii primelor veacuri din partea romanilor cand acestea au inceput sa-si dea seama ca razpandirea noii religii surpa temeliile statului si ale autoritatilor.
Dupa ce Constantin Cel Mare pune capat persecutiilor admitand libertatea cultului crestin, atentia bisericii este indreptata catre ascetism. Sfantul acestor noi vremuri este ascetul, care retras de lume in codri s-au pustiuri isi mortifica trupul pentru a se desrobi sufletul de ispitele cu care Duhul intunericului cauta sa-i primejduiasca mantuirea. In nazuinta de a expia pacatele lor si ale semenilor ascetii isi impuneau asperitati de viata, chinuri trupesti, refuzand orice adaport stand fara niciun acoperis vara sub arsita soarelui, iarna in vifor, vanturi si ploi pana ce trupul li se topea de chinuri si se acoperea de rani.
Conceptia misticei neoplatonice despre puterile supranaturale in extrazul divin a influentat credinta crestina despre sfinti, in sensul ca hagiograful ca si misticul neoplatonician, admitea ca martirul s-au ascetul, care in extazul mistic se confunda in sufletul sau cu Mantuitoril pentru a duce lupta imporiva paganismului in clipele hotaratoare era sprijinit de Domnul. Mantuitorul radia atunci in jurul lor aureola divina – cu care de altfel si sunt zugraviti in bisericile noastre si ca acest nimb al sfinteniei ii sustragea de la influenta puterilor fizice ale naturii ridicandu-I mai presus de ele.
Aceasta conceptie care sta la temelia legendei hagiografice explica caracterul supranatural al actiunii. Vetile de sfinti ne introduc astfel intr-o lume de miraculos crestin, in care torturile cele mai ingrozitoare nu pot distruge viata martirului.
Alte motive de folclor, ca de exemplu motivul inelului miraculos, care sfaramandu-se anunta moartea eroului; a copilului care vorbeste inainte de nastere, a cerbului care calauzeste pe calea mantuirii, au fost prinse si ele in tesatura legendelor hagiografice.Scrise de autori diferiti, in rastimpuri diferite,legendele legendele hagiografice sunt foarte inegale.Multe sunt clisee banale, in altele miraculosul exagerat se apropie de grotesc,dar sunt si cateva legende care, prin gratia lor naiva si prin pietatea lor duioasa,au miscat adanc sufletul cititorilor de pe vremuri.
Colectia “Vietilor de Sfinti” a lui Dosoftei este alcatuita din trei tomuri; ultimul aparut in 1686, si cu elactivitatea marelui Mitropolit se incheie, deoarece in acest an Dosoftei a fost luat si dus in captivitate de Sobieski.
In mijlocul muncii neobosite pentru nationalizarea serviciului divin, mitropolitul Dosoftei, prietenul lui Miron Costin, a gasit timp sa-si poarte gandul si catre studii istorie.Era un pasionat cititor de cronografe.Un exemplar din cronograful lui Cigala se pasteraza si azi in biblioteca Academiei Romane cu sublinierile si adnotarile marelui mitropolit.
Alte lucrări tipărite
• Dumnezeiasca Liturghie, Iaşi, 1679 (ed. a Ii-a, Iaşi, 1683);
• Psaltirea de-nţeles, Iaşi, 1680 (text paralel: slavon şi român);
• Molitălvnic de-nţeles, Iaşi, 1683, având, după prefaţă, un
• Poem cronologic despre domnii Moldovei, cu 136 versuri;
• Parimiile preste an, Iaşi, 1683, având tipărit din nou
• Poemul cronologic, cu mici adaosuri şi modificări.
• Viaţa şi petriaceria sfinţilor, 4 vol Iaşi, 1682-1686, lucrare de compilaţie, după izvoare bizantine (Simeon Metafrast, Maxim Margunios) şi slave.

Munca lui Dosoftei,atat cat o avem, reprezinta istoria culturii noastre vechi, un mare pas inainte.El, cel dintai dintre vladicii Principatelor, a deschis drumul limbii romanesti catre altarul Bisericii. Straduintele lui vor fi continuate mai tarziu, in Tara Romaneasca, de Mitropolitul Antim Ivireanul.Prin traducerea “Psalmii in versuri”, Dosoftei a asezat temeliile versificatiei in literatura noastra culta, iar prin “Vietile Sfintilor” a daruit sufletului romanesc din veacul al XVIII-lea o bogata literatura de imaginatie, impletite cu elemente miraculoase,plina de pietate si uneori inviorata de gratie naiva.
Prin destinul sau tragic,ramane o figura care sintetizeaza vitregia imprejurarilor in care s-au zbatut toti marii carturari ai literaturii noastre vechi.




ANTIM IVIREANUL (1650-1716)

Antim Ivirenul este cel mai de seama dintre Mitropolitii munteni,prin munca lui neobosita in cultura religioasa a neamului,prin cuvantarile lui indraznete,dar pline de suflu moral,oentru societatea si timpul lui,si prin stralucirea pe care a stiut sa o dea scaunului mitropolitan din Bucuresti.
Viata lui are inca pentru noi,cateva puncte obscure;cu deosebire sunt putin cunoscute imprejurarile copilariei si tineretii lui,pana la stabilirea in Tara Romaneasca.
Se pare ca era vlastarul unei familii instarite de georgieni din partile Azovului,care pe vremea aceea se aflau sub stapanire turceasca.Cazuse din tinerete in sclavie,fara sa stim insa in ce imprejurari si nici cum a isbutit sa’si recapete libertatea.Del Chiaro,care l-a cunoscut personal,ne spune ca era “inzestrat cu talente rare”,ca”cunostea sculptura,pictura si broderia”si ca”ridicase la perfectiune arta tipografiei”.Isbutise sa-si asigure prin aceste calitati o situatie independenta,probabil in Constantinopol,cand Brancoveanu l-a adus in tara.Fara nici o legatura cu lumea,in atmosfera religioasa de la Mitropolia Bucurestilor,s-a calugarit si si-a ales ca loc de umilinta crestineasca se de munca,sihastria retrasa in marginea Bucurestilor,ridicata pe o insula linistita a lacului Snagov.Acolo,departe de lume,retras in mijlocul apelor,calugarul Antim,ales ca egumen al manastirii,a instalat o tipografie si a inceput o spornica activitate de imprimare,dand la lumina,in acea epoca in care elenismul incepuse sa-si ia zborul de la noi,o suma de carti grecesti,unele cu caracter religios,necesare serviciului divin,altele cuprinzand norme de indreptare in credinta ortodoxa si,in sfarsit,cateva cu caracter didactic si moralAlaturi de aceste texte,Antim,care in rastimpul cat il petrecuse in tara,invatase limba,pune sub tipar si cateva carti romanesti,intre care si “Floarea Darurilor”(Fiore di Virtu).Din cele 15 carti imprimante la Snagov(7 greceşti, 5 româneşti, una slavonă, una slavo-română, una greco-arabă), între care se pot menţiona:
Antologhionul (1697),
Mărturisirea ortodoxă a lui Petru Movilă (1699),
Proschinitarul Sf. Munte Athos (1701, greceşte),
Liturghierul greco-arab (1701, prima carte tipărită cu caractere arabe din lume),
Evanghelia (1697),
Acatistul Născătoarei de Dumnezeu (1698),
Carte sau lumină (1699)
Învăţături creştineşti (1700),
Trebuie sa notam ca mitropolitului Antim ii revine meritul de a fi introdus pentru totdeauna limba romana in slujba bisericeasca, desavarsind ceea ce se incepuse sub Matei Basarab (tipicul in romaneste) si Serban Cantacuzino (textele biblice). Prin tiparirea cartilor de slujba in romaneste, Antim a contribuit si la faurirea unei limbi liturgice romanesti, care dainuieste pana astazi. Textul liturgic de azi nu se deosebeste decat foarte putin de cel tradus de Antim. Dupa el au mai ramas netraduse numai Mineiele, Triodul si Penticostarul, care se vor tipari mai tarziu.
In primavara anului 1705,Antim Ivireanu este ales ca episcop de Ramnic in locul lui Ilarion,care fusese depus din scaun fiindca se abatuse de la canoanele bisericesti,de unn sinod de arhierei,prezidat de Patriarhul Doseftei al Ierusalimului.Luand in primire episcopia Ramnicului,Antim introduce o noua vista,instaland si acolo o tipografie.Aceasta tiparnita intemeiata de Antim Ivireanu,cu mici intreruperi,a functionat,pe langa scaunul eparhial din Ramnic pana aproape de vremurile noastre si,cu ajutorul ei,Antim a continuat munca de cultura inceputa la Snagov.La Ramnic,Antim a astat numai 3 ani.
Dupa inmormantarea Mitropolitului Teodosie,Brancoveanu,patriarhii,arhiereii si toata boierimea,adunadu-se in casa Mitropoliei,hatarasc,urmand ultima vointa a celui raposat,sa aleaga Mitropolit pe Antim.Obtinandu-se consimtamantul Patriarhiei din Constantinopol,ceremonia se indeplineste in ziua de 27 februarie,in Dumineca ortodoxiei ,oficiind liturghia Patriarhul Alexandriei,in prezenta Domnului insusi.Radu Greceanu in cronica sa ne povesteste consacrarea lu Antim,cu amanunte care nu sunt lipsite de coloritul epocei.
O alta latura importanta din activitatea de edificare morala a lui Antim,este propovedania.In zilele de mari sarbatori crestinesti,Mitropolitul,dupa ce savarsea serviciul liturgic,se urca in amvonul Mitropoliei,de unde in cuvantari plinde de avant,dupa ce slavia evenimentului religios,de indrepta catre poporul sau,pe care se straduia sa-l inalte sufleteste catre puritatea moralei crestine.Si nu se multumea numai sa rascoleasca sufletele prin cuvinte bine gandite si miscator spuse,ci cu acea ravna pe care o gasim numai a acei ce traiesc adanc in sufletul lor credinta pe care o propavaduiesc,cu acea deplina consecventa intre vorba si fapta,Antim,a intrebuintat toata agonisita unei vieti de munca fara ragaz,in opere de binefacere.”Antim facu in Bucuresti-ne spune Del Chiaro-sase edificii din fundament,o mareata manastire cu o prea frumoasa biserica in onoarea tuturor sfintilor.E vorba de biserica Antim.

In activitatea sa de mitropolit al Ungrovlahiei n-a crutat nici o osteneala pentru luminarea credinciosilor, dovedind frumoase calitati de pastor, predicator si patriot. Dupa asezarea sa in scaunul mitropolitan a intemeiat o noua tipografie la Targoviste. a tipărit un număr de 18 cărţi (5 greceşti, una slavo-română, una slavo-româno-greacă, 11 româneşti), între care se remarcă cele româneşti:
·
Învăţătură bisericească la cele mai trebuincioase şi mai de folos pentru învăţătura preoţilor (1710),
Capete de poruncă la toată ceata bisericească, pentru ca să păzească fieştecarele din preoţi şi din diaconi deplin şi cu cinste datoria hotarului său (1714), ambele originale,
Psaltirea (1710),
Octoihul (1712),
Liturghierul (1713),
Evhologhionul (1713),
Catavasierul (1714);
In 1715 mitopolitul Antim a mutat tipografia de la Targoviste la Bucuresti. Tot in acest oras a infiintat o noua tipografie, la manastirea ocrotita de el, a Tuturor Sfintilor. In total, in decursul activitatii sale in Tara Romaneasca, s-au tiparit 63 de carti, din care 38 de el insusi, iar celelalte de catre ucenicii sai. Dintre ele 21 erau in romaneste. Trebuie sa spunem ca 4 carti au fost scrise de el insusi si anume: Invatatura pe scurt pentru taina pocaintei (Ramnic, 1705), Invatatura bisericeasca la cele mai trebuincioase si mai de folos pentru invatatura preotilor (Targoviste, 1714) si Sfatuiri crestine politice catre domnitorul Stefan Cantacuzino, in greceste (Bucuresti, 1715).
A ramas de la el si o lucrare in manuscris, intitulata Chipurile Vechiului si Noului Testament, care cuprinde 503 portrete in medalion, cu diferite personaje biblice, 3 schita si 8 (se pastreaza la Kiev). Tot mitropolitul Antim i se datoreste ilustrarea tipariturilor sale cu gravuri, unele din ele fiind de o maiestrie deosebita. Toate acestea arata calitatile artistice deosebite cu care era inzestrat.
O alta latura de seama din pastoria lui Antim a fost zidirea sufleteasca a credinciosilor sai prin cuvant. Sunt pretuite pana azi predicile sale, numite Didahii, in care osandea felurite pacate ale vremii sale, mai ales ale marii boierimi. Cunoastem de la el 28 de predici la diferite duminici si sarbatori si 7 cuvantari ocazionale, toate infatisand pe Antim ca om de cultura deosebita. In predicile sale n-a fost influentat de alti predicatori, cum s-a sustinut mult timp, ci ele sunt originale, bine gandite si legate de realitatile vietii.
Vrednicul mitropolit Antim este ctitorul manastirii cu hramul Toti Sfintii din Bucuresti (numita azi manastirea Antim), ridicata in anii 1713-1715, dupa planurile lucrate de el insusi. Pentru aceasta manastire a intocmit un asa numit “Asezamant”, care este un fel de testament al sau, cu randuieli pentru ajutorarea copiilor saraci dornici sa invete carte, a oamenilor si fetelor sarace, a strainilor etc.
Mitopolitul Antim Ivireanul s-a ingrijit indeaproape si de romanii ortodocsi din Transilvania. Inca din anul 1699, pe cand era numai tipograf, a trimis la Alba Iulia pe ucenicul sau Mihail Stefan, care a tiparit acolo doua carti pentru folosul sufletesc al credinciosilor transilvaneni. Dupa dureroasa dezbinare petrecuta sub Atansie Anghel, in 1701, mitropolitul Antim a trimis in numeroase randuri scrisori de imbarbatare catre romanii din Scheii Brasovului, indemnandu-i sa ramana statornici in dreapta credinta, hirotonind preoti si diaconi pe seama bisericii lor. Aratam mai sus ca a tiparit carti de slujba pentru credinciosii arabi din Patriarhia Antiohiei, precum si pentru credinciosii de limba greaca. A staruit pe langa Constantin Brancoveanu sa ajute compatriotii sai din Georgia la tiparirea de carti de slujba in limba lor, trimitand acolo pe ucenicul sau Mihail Stefan, care a tiparit la Tbilisi cateva carti in limba georgiana.
Mitropolitul Antim Ivireanul a fost inflacarat patriot si luptator impotriva asupririi turcesti. Si-a dat seama ca numai o alianta cu Rusia ar putea duce la inlaturarea jugului turcesc. Din pricina aceasta, dar si prin uneltirile vrajmasilor sai, s-au racit legaturile dintre el si Constantin Brancoveanu. In 1712 domnul i-a cerut demisia din scaun, dar vladica Antim a intocmit doua aparari scrise, prin care-si dovedea nevinovatia, aratand ca invinuirile aduse de dusmanii sai erau neindreptatite. El si-a continuat apoi nestanjenit activitatea pana la moartea muceniceasca a lui Brancoveanu (1714) si apoi sub urmasul sau, Stefan Cantacuzino (m. 1716).
Dupa numirea primului domn fanariot, Nicolae Mavrocordat, in 1716, au inceput zile grele pentru batranul mitropolit. Invinuit ca a intrat in legatura cu austriecii si ca ar fi uneltit impotriva domnului si inchis in temnita palatului. A fost tinut acolo mai multe saptamani, cerandu-I-se demisia. Refuzand sa o dea, Mavrocordat a cerut patriarhului din Constantinopol sa-l cateriseasca, lucru pe care acesta l-a si facut. In sentinta de caterisire i s-au adus felurite invinuiri nedrepte, intre care si aceea ca s-a ridicat impotriva “puterniciei imparatii” turcesti, pe baza carora a fost scos din randul arhiereilor si calugarilor, urmand sa fie inchis pe viata in manastirea Sf. Ecaterina din Muntele Sinai. Aceasta pedeapsa n-a mai ajuns sa o faca, pentru ca ostasii care il insoteau spre Muntele Sinai l-au macelarit, aruncandu-i trupul in raul Tungia, langa Adrianopol. Moartea lui s-a intamplat in toamna anului 1716. In felul acesta si-a sfarsit viata muceniceste, ca si binefacatorul sau, domnul Constantin Brancoveanu.
Asadar, mitropolitul Antim Ivireanul si-a pus toate cunostintele, ravna si priceperea in slujba Bisericii si a credinciosilor romani care-l primisera cu atata dragoste. tipograf, autor de lucrari originale, traducator al cartilor de slujba in romaneste, predicator si pastor de suflete, artist, ctitor de lacasuri sfinte, sprijinitor al Ortodoxiei si al romanilor transilvaneni, Antim Ivireanul este una din figurile cele mai luminoase din trecutul Bisericii si al patriei noastre.
Acestea au fost motivele pentru care Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, in sedinta din 20 iunie 1992, a hotarat ca marele ierarh Antim sa fie trecut in randul sfintilor.
Rolul lui Antim Ivireanul în propăşirea culturii române

Tipograf, redactor, editor, creator de limbaj bisericesc în limba română
Prin cele 63 tipărituri, lucrate de el însuşi, coordonate sau patronate, în limbi diferite şi de o mare diversitate, prin numeroşii ucenici pe care i-a format, este considerat - alături de Coresi - cel mai mare tipograf din cultura medievală românească.
A avut un rol însemnat în introducerea completă şi definitivă a limbii romane in slujba, în acelasi timp, deşi străin de neam, a creat o limba liturgica românească limpede, care a fost înţeleasă şi folosită până azi.
Întemeietor de tipografii, în premieră mondială, în limbile arabă şi georgiană
Prin activitatea sa tipografică, a sprijinit şi alte popoare ortodoxe, imprimând cărţi pentru slavi, greci şi arabi (din Patriarhia Antiohiei). Este şi autorul unei premiere mondiale în tipărit, Liturghierul greco-arab din 1701, a fost prima carte tipărită cu litere mobile din lume având caractere arabe. În anul 1706, aceeaşi instalaţia tipografică cu caractere arabe a fost dăruită patriarhului Atanasie Dabas, care a instalat-o la Alep
In 1699 a trimis pe unul din cei mai buni ucenici ai săi, ipodiaconul Mihail Stefan, la Alba Iulia, unde a tipărit o Bucoavnă şi un Chiriacodromion. Pe acelaşi Mihail Stefan, l-a trimis în ţara sa de origine, Gergia. Acolo, la Tbilisi, ipodiaconul a pus bazele primei tiparniţe cu caractere georgiene din ţara natală a lui Antim, unde au fost tipărite mai multe cărţi în limba georgiană.
Scriitor, autor de lucrări bisericeşti
Pe lângă lucrările tipărite, au rămas de la el şi câteva manuscrise:
Primul manuscris rămas, Chipurile Vechiului şi Noului Testament, adică obrazele oamenilor celor vestiţi ce se află în Sfânta Scriptură, în Biblie şi în Evanghelie şi adunare pe scurt a istoriilor celor ce s-au făcut pe vremea lor ... , cu 22 foi text, la care se adaugă 503 portrete în medalion, 3 schiţe şi 8 desene, tot în medalion, cu personaje din Vechiul Testament (Targoviste,1709 , manuscrisul original se găseşte la Kiev, iar în Romania există o copie realizată de dascălul Popa Flor, realizată pe la mijlocul secolului al XVIII-
lea).
Tot în manuscris a rămas şi opera sa omiletică, Didahiile (cu 28 predici la diferite sărbători şi 7 cuvântări ocazionale).
Analiza cărţilor originale publicate, dar şi a celor două manuscrise duce la constatarea că Antim Ivireanul avea nu numai o frumoasă cultură teologică, ci şi una profană întrucât folosea nu doar citate din Biblie, dar şi din literatura patristică, respectiv din filosofi antici. În multe din ele făcea o critică vehementă a moravurilor vremii. Didahiile îl aşează, fără nici o îndoială, în rândul celor mai de seamă predicatori creştini din toate timpurile.
Ctitor de lăcaşuri de cult
Este ctitorul mănăstirii cu hramul "Toţi Sfinţii" din Bucureşti – numită azi Manastirea Antim- (1713-1715), pe care a înzestrat-o cu toate cele trebuitoare, unul dintre cele mai remarcabile monumente de arhitectură, pictură şi sculptură din ţara noastră. Pe seama veniturilor generate de aceasta, a alcătuit un testament, intitulat "Învăţături pentru aşezământul cinstitei mănăstiri a tuturor sfinţilor, capete 32", în vederea organizării unei impresionante opere de asistenţă socială.

LITERATURA RELIGIOASA ADUCE IN SPATIUL NOSTRU CULTURAL DE ORIENTARE BIZANTINA O FORMA MENTIS DE TIP MEDIEVAL CARE COINCIDE IN MARE PARTE CU MODUL DE GANDIRE OCCIDENTAL.A PUS ASTFEL BAZELE PRIMELOR FORME ALE LITERATURII ARTISTICE, A AJUTAT LA INLOCUIREA SLAVONEI CU LIMBA ROMANA DESCHIZAND CALEA SPRE UN STIL CARTURARESC;A CONTRIBUIT LA UNIFICAREA LIMBII ROMANE LITERARE PE BAZA DIALECTULUI MUNTEAN PROMOVAT IN TIPARITURILE CORESIENE.



REDACTARE FINALA

Cele dintâi licăriri ale literaturii româneşti se ivesc in domeniul religios şi in scrierile istoriografice, o dată cu înlocuirea limbii slavone şi introduce-rea limbii române ca limbă de cult in biserici .
Reprezentanţi culturali de seamă sunt în Moldova mitropoliţii Varlaam şi Dosoftei, în Ţara Românească Coresi şi Udrişte Năsturel iar in Transilvania Simion Ştefan, evidenţiindu-se ulterior si Antim Ivireanul în Muntenia.
Mentalitatea profund religioasă,specifică evului mediu,este firească la noi în cazul mitropoliţilor Varlaam şi Antim Ivireanul, dar şi cărturarilor Miron Costin,Ion Neculce sau Grigore Ureche. Aceştia îşi creează o concepţie teleologică despre evenimentele pe care le surprind in propriile opere.
În secolul al XVII-lea se creează un climat propice răspândirii culturii prin intermediul tipăriturilor, acestea contribuind,împreună cu traducerile religioase utilizate in biserici,la unificarea limbii române literare,formată pe baza graiului muntean promovat de Coresi in tipăriturile sale.
O problematică indelung disputată de teoria literară şi de istoria literaturii o reprezintă neîngrijorarea autorilor vremii de a-şi lăsa amprenta stilistică asupra textelor lor. Dosoftei, din această privinţă poate fi considerat primul poet din literatura română,deoarece, este singurul care şi-a pus în acea perioadă problema valorii estetice,dând un alt conţinut şi o altă forma prozodicului.El adaptează frumuseţea versurilor la utilitatea lor religioasă, având astfel un început de conştiinţă istorică.
Dupa cum afirmă marele critin Nicolae Cartojan,“a tăia latura religioasă din istoria literaturii româneşti înseamnă a renunţa la cunoaşterea trăsăturii celei mai caracteristice din cultura noastră veche şi la una din feţele ei de glorie”.
Scopul principal al traducătorilor a fost introducerea limbii române ca limbă oficială de cult in biserici, justificandu-şi astfel intenţiile:” în biserică mai bine voia mi-i cinci cuvinte cu mintea să grăiesc ca şi pre alţii să-nvaţ,decât zeace mii de cuvinte intr-altă limbă”
Mitropolitul Coresi (1510-1583) ,a fost un tipograf din Ţara Românească, stabilit ulterior la Braşov,unde îşi va înfiinţa propria tipografie.Începând cu anul 1557 publică unsprezece tipărituri în limba slavonă si nouă tipărituri în română, cu ajutorul alfabetului chirilic. Principalele sale opere sunt Cathehismul(1559), Tetraevanghel (1561), Liturghier (1570) şi Psaltire(1570).Acestea sunt cele dintâi cărţi in limba română şi datorită faptului că au avut o circulaţie foarte largă, au contribuit simţitor la unificarea limbii române literare. Specific operelor coresiene sunt iotacizarea verbelor(transformarea lui “d” în “z” : “crez”, “văz”, “auz”) , dar şi folosirea unor arhaisme fonetice(ex.:”iaste”, “creade” , “viază” , “tocmealele”),morfologice(ex.: ”iertaciunea”, “caele”, “tocmealele”), sintactice sau semantice.Limba noastră a evoluat astfel,pregătind locul tipăriturilor din alt domeniu decât cel religios.
Mitropolitul Varlaam traduce cu aproape şase decenii mai târziu decât Coresi şi colaboratorii lui, limbajul său fiind desigur mai elevat faţă de cel al diaconului muntean şi al preoţilor ardeleni.Înfiinţează o tipografie la Biserica Trei Ierarhi,unde îşi va tipări cartea cea mai importantă, Cazania(1643),care va reprezenta secole de-a rândul cartea de baza în slujirea bisericească.Deşi nu are o cultură foarte vastă, Varlaam reuşeşte să impună un stil de factură populară operei sale dar şi să-i dea amprenta personală.
Dezvoltarea limbii române literare se face cu ajutorul mitropolitului Moldovei, Dosoftei(1624-1693),un mare cunoscător de limbi străine, un obsedat al versificaţiei şi primul care depăşeşte cu mult sarcina de traducător,punandu-şi amprenta stilistica.Este pus de către critici pe aceeaşi linie cu Eminescu datorită rimelor rare pe care le formează(ex.: “strică-nemică”, “salte- înalte”), şi asemănat cu I.Barbu şi T. Arghezi datorită dislocărilor topice.Principalele sale opere sunt Viata si petrecerea sfintilor(1686) şi Psaltire în versuri(1673), aceste opere devenind sursă de inspiraţie pentru poeţii romantici şi pentru moderniştii interbelici.
Intenţia prozodică a lui Dosoftei va fi continuată de către Antim Ivireanul, originar din Ivir,adus in Muntenia de către Constantin Brâncoveanu, unde va deveni ulterior mitropolit.Cunoscător a multor limbi,pentru el insăşi limba română este o limbă invăţată.Stăpânea în mod desăvârşit mai multe meşteşuguri destinate tipăriturii,care î-l vor ajuta să îşi structureze discursurile, pe care trebuia să le pregătească pentru publicul său ales,în mod savant.Poartă un rol benefic în formarea literaturii culte,el modificând substanţial arta oratoriei religioase,fiind pasionat de speculaţia teologică, de ideile înnoitoareşi acordând o deosebită atenţie construcţiei fiecărei predici după modelul clasic al omiliilor,urmând astfel să avem parţi ale retoricii clasice.Antim se foloseşte de preteriţie(falsa umilinţă) pentru a se sustrage de multe ori de la responsabilitatea de a vorbi de sfântul zilei. Oferă textului o construcţie riguroasă bazată pe simetrii,introducând anumite laitmotive, principala sa operă constituind-o Didahiile(1709-1716).
Literatura religioasă aduce in spaţiul nostru cultural de orientare bizantină o formă mentis de tip medieval care coincide în mare parte cu modul de gândire occidental.A pus astfel bazele primelor forme ale literaturii artistice, a ajutat la înlocuirea slavonei cu limba română,unificand-o, deschizând calea spre un stil cărturăresc.


BIBLIOGRAFIE:

1.PIRU,ALEXANDRU,”ISTORIA LITERATURII ROMANE”,VOL. I –PERIOADA VECHE, EDITURA DIDACTICA SI PEDAGOGICA, EDITIA A TREIA REVAZUTA, LOCUL APARITIEI: BUCURESTI, AN 1970.
PAG. 39-41, 54-60, 61-70, 72-76, 96-105, 181-195, 266-279.

2.CALINESCU,GEORGE, ”ISTORIA LITERATURII ROMANE DE LA ORIGINI PANA IN PREZENT” ,EDITURA “MINERVA”,LOCUL APARITIEI: BUCURESTI,AN 1982.
PAG. 140-147,

3.CARTOJAN, NICOLAE,”ISTORIA LITERATURII ROMANE VECHI”, EDITURA “MINERVA”,TOATE CELE TRI VOLUME, LOCUL APARITIEI: BUCURESTI, AN 1980.
PAG. 47-63,109-115,115-125, 126-129,196-209, 219-229.

4.MANOLESCU,NICOLAE, “ISTORIA CRITICA A LITERATURII ROMANE”, EDITURA FUNDATIEI CULTURALE ROMANE,LOCUL APARITIEI: BUCURESTI,AN 1997.
PAG. 13-17,
5.IVASCU,GEORGE, “ISTORIA LITERATURII ROMANE”,EDITURA STIINTIFICA, VOLUMUL I,”EPOCA GENEZELOR”,LOCUL APARITIEI:BUCURESTI, AN 1969.
PAG.9-14,

6.IVIREANUL,ANTIM,”DIDAHII”, EDITURA “MINERVA”,LOCUL APARITIEI: BUCURESTI, AN 1983.
7.MANUAL PENTRU LIMBA SI LITERATURA ROMANA CLASA a XI-a, EDITURA ART.
PAG.19-28.
8. ALTE SURSE: CAIETUL DE NOTITE.